GHEORGHIOS S. KROUSTALAKIS

Profesor de Pedagogie la

Facultatea de Filozofie a Universităţii din Atena

 

 

 

 

 

 

 

BĂTRÂNUL PORFIRIE

PĂRINTE DUHOVNICESC

ŞI PEDAGOG

 

 

 

Traducere din limba greacă de :

Cristina Băcanu

 

 

 

 

 

 

 

Editura BUNAVESTIRE

1999

 

 

 

Dedic această carte oamenilor îndureraţi dar plini de nădejde.

 

… căci nu doar învăţând sau vorbind, ci chiar prin simpla sa prezenţă era în stare să sădească toată învăţătura virtuţii în sufletele celor ce îl vedeau

 

(Ioan Gură de Aur „Cuvânt de laudă la Sfântul Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei”, 1,P.G.B.37,28).

 

INTRODUCERE

 

Cercetătorul evoluţiei duhovniceşti a elenismului ortodox se opreşte cu evlavie înaintea chipurilor pustniceşti ale unor părinţi duhovniceşti trăitori în vremea noastră. Fără să greşească i-ar putea socoti sihaştri contemporani sau ultimii descendenţi ai renaşterii filocalice în ţara noastră.                           

Aceşti părinţi, înzestraţi cu darul povăţuirii duhovniceşti, au adoptat morala ascetică şi cugetarea isihastă a părinţilor filocalici, continuându-şi lucrarea pedagogică şi călăuzitoare până în zilele noastre. Toţi aceştia au devenit părinţi duhovniceşti contemporani ai tinerilor şi sfătuitorii familiilor din Grecia de astăzi, continuând astfel tradiţia ortodoxă a paternităţii duhovniceşti.

Amintirea sfintelor lor vieţi va lucra veşnic în conştiinţa noastră, în chip mângâietor şi tămăduitor. Veşnic vom păstra vii în amintire chipurile unor Bătrâni precum Amfilohie Makris, Filotei Zervakos, Paisie Aghioritul, Sofronie din Essex, Epifanie Theodoropoulos, Iacov Tsalikis şi Porfirie Bairaktaris. Cuvântul lor de învăţătură va rămâne viu în conştiinţa noastră, ca un testament pedagogic, dar şi ca un îndrumar de viaţă.

În această carte vom înfăţişa personalitatea luminoasă a Cuviosului Bătrân Bairaktaris, părinte duhovnicesc plin de discernământ, un părinte al iubirii, al smereniei şi al ascultării. În mod deosebit părintele l-a iubit pe cei care, în luptele pe care le duc, rămân de obicei „nemângâiaţi”, pe oameni îndureraţi şi mâhniţi şi, mai ales, pe părinţii care îşi duc crucea, păşind în viaţă cu duhul bărbătesc al răbdării şi al aşteptării, călăuziţi fiind de un sentiment interior „de milosârdie”.

Bătrânul Porfirie a fost părintele duhovnicesc al tinerilor şi sfătuitorul familiilor într-o vreme care, aşa cum vom vedea, excelează, conform specialiştilor, prin caracterul său antipedagogic şi patologic. Părintele Porfirie a fost un om ce a trăit în spaţiul minunii, exprimându-se prin „nebunia întru Hristos”.

 

Prin această lucrare a noastră nu încercăm să adăugăm prisoselnice podoabe sfintei personalităţi a cuviosului Bătrân. De altminteri, cele ce grăiesc prin ele însele nu au trebuinţă de dovezi. Valoarea sfinţeniei este ca valoarea unei bancnote, înscrisă chiar pe faţa hârtiei.

Dimpotrivă,  prin această carte încercăm doar să aducem în suflete o smerită stare de slavoslovie a lui Dumnezeu şi de rugăciune.

Povestind întâmplări din sfânta viaţă a Bătrânului Porfirie, aruncăm o lumină asupra sufletului său iubitor şi drăgăstos şi înfăţişăm bunăvoinţa sa părintească, pentru a încerca şi noi la rându-ne să urmăm, plini de râvnă, învăţătura cea plină de iubire pentru Dumnezeu.

 

 

           Gh. S.K.

 

Atena, 15 august 1996, Adormirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu

 

 

 

 

 

I

 

LA SFÂRŞITUL VEACULUI NOSTRU

 

 

Făcutu-mi-s-au lacrimile mele

pâinea ziua şi noaptea…

Pentru ce umblu mâhnit…

Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu…?

(Psalmul 41)

 

Călători ai vieţii acesteia, „mergem întristaţi, cu chip întunecat” prin pustiul sterp al veacului nostru. Rătăcim într-o lume a întunericului şi a decăderii. Bântuim prin valea plângerii de fiecare zi, „prin umbra morţii”, „în pământ pustiu şi deşert şi sterp…” (Psalmul 22, 41).

Dar „cel ce umblă în întuneric nu ştie pe unde merge” (Ioan 12, 35). Este un om care a renunţat la firea sa cea duhovnicească, fiind „cel întunecat la cuget” (Efeseni 4, 18).

Noi, oamenii lipsiţi de orientare duhovnicească, trăitori în întunericul neştiinţei, să ne deschidem sufletele spre a primi cuvântul călăuzitor şi milostiv al Părintelui Porfirie: „Iubiţi-L pe Hristos… Hristos este totul, este izvorul vieţii. Toate cele frumoase sălăşluiesc în Hristos. Iar departe de Hristos, tristeţea, melancolia, mânia, supărarea, amintirea rănilor ce le-am primit în viaţă, a greutăţilor şi a ceasurilor de agonie”.

Să încercăm aşadar cu gândul să trecem într-o lume cu adevărat duhovnicească, departe de moleşeala noastră zilnică, departe de viaţa prozaică şi de „ceasurile fără vis”. Să păşim în altă lume în care, printre amintiri sfinte şi trăiri intense, să încercăm a ne apropia de cuviosul chip al Bătrânului Porfirie, pentru a-i înţelege cuvântul de învăţătură.

Trăim într-o epocă ce este caracterizată de intense tendinţe psihopatologice şi psihopatogene, ce-l conduc pe omul modern la negarea de sine. Epoca noastră este acea perioadă din istoria civilizaţiei umane caracterizată de mari antiteze şi contradicţii. Este epoca în care omul a trăit cele mai tragice momente ale existenţei sale. Marile schimbări sociale şi culturale din această perioadă creează omului modern insolvabile probleme de adaptare la noile condiţii de viaţă ce-i apar în cele. Educatorul epocii noastre a devenit o prezenţă alienantă şi patologică. Societatea zilelor noastre este, prin excelenţă, antipedagogică. Prin mecanisme şi metode speciale „de marketing” creează şi promovează o viziune specifică asupra lumii şi o reprezentare nesănătoasă a omului, care deformează adevărul despre viaţă, despre om, despre lume şi despre Dumnezeu. Astfel, mai ales tinerii văd adevărul „ca prin oglindă, în ghicitură” (I Corinteni 13, 12), creând o cosmologie şi o antropologie aparte, denaturată. Prin urmare, răspunsurile pe care le dă marilor sale probleme existenţiale, sunt imperfecte şi greşite, ducându-l în direcţii obscure şi nesigure.

Societatea epocii noastre a divinizat maşina, robindu-se acesteia. După cum observa Bătrânul Paisie Aghioritul, „s-au înmulţit maşinile, s-a înmulţit şi risipirea; omul l-au transformat în maşină, iar acum maşinile şi fierul poruncesc omului; din această pricină până şi inimile oamenilor au devenit oamenilor au devenit de fier”.

Societatea noastră a divinizat chiar şi ştiinţa şi gândirea raţională. A devenit o societate a consumului, a concurenţei şi totodată o societate a uniformizării, a înstrăinării şi a neliniştii. Această societate, cu profilul său „duhovnicesc” bolnav, îl educă negativ pe omul modern, îndrumându-l spre „calea cea lată care duce la pieire” (Matei 7,13). Prin mesajele şi îndemnurile sale, se adresează mai ales nevoilor instinctive ale tinerilor. Incită regiuni ale psihismului lipsite de raţiune, promovează modele de viaţă alienate, propune idei. Totodată le creează nevoi secundare imaginare, le cultivă şi le întreţine tendinţele narcisiste, transformându-i în „animale consumatoare”, îndreptate doar spre exterior şi lipsite de orice rezistentă morală interioară.

Astfel omul se află pierdut în zarva vieţii acestei epoci, cu conştiinţa împovărată de zădărnicia drumului său fundamental, de evoluţie duhovnicească. În încercarea sa de a-şi acoperi golurile existenţiale, alunecă lesne pe diferite căi ce-l conduc în prăpastia a nenumărate erezii, spre false religii contemporane, mai ales de sorginte asiatică, spre mişcări anticreştine şi curente internaţionale, spre grupuri parapsihologice de esoterism, care promit „soluţia unică”, însă acolo omul întâlneşte doar confuzie şi deznădejde.

În această epocă tragică, marcată de tendinţa înstrăinării, în această epocă a criminalităţii crescânde, a neliniştii, a însingurării, a introvertirii, în această perioadă de confuzie a ideilor, de zădărnicire a aşteptărilor omeneşti şi de înjosire a valorii umane, există o singură orientare corectă: întoarcerea spre Hristos, Care este totul, Care este Lumina şi Viaţa lumii.

Aşadar, în această epocă a noastră, pentru a izbândi mântuitoarea întoarcere spre Lumina vieţii, Dumnezeu Cel iubitor de oameni a intervenit şi a acţionat echilibrând, tămăduind, educând şi chemând, prin intermediul prezenţei sfinţilor contemporani nouă.

Prezenţa sfinţilor în lumea de astăzi exprimă iconomia dumnezeiască, dăruindu-ne nouă, păcătoşilor, nădejdea mântuirii, a învierii şi a tămăduirii duhovniceşti. Sfinţii – cei din vechime, dar şi sfinţii zilelor noastre – sunt părinţi duhovniceşti „îndumnezeiţi”; sunt şi ei „lumina lumii”, ce luminează şi sfinţeşte lumea (Matei 5, 14-16). Ei sunt pedagogii, sfătuitorii oamenilor pe care îi îndreaptă spre adevăr. Conform învăţăturii Sfântului Simeon Noul Teolog, sfântul este părintele duhovnicesc al credincioşilor, este prezenţa vie a lui Hristos, este omul desăvârşit, cel renăscut întru Hristos; este, în fine, vatra luminii celei dumnezeieşti şi prototipul vieţii duhovniceşti. Sfântul reprezintă prezenţa lui Hristos în lumea păcatului :”iar unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul” (Romani 5,20).

Dacă n-ar mai fi sfinţi în lumea noastră, lume a morţii şi a deznădejdii, atunci ar dispărea şi „fericita nădejde” (Tit 2, 13) din viaţa noastră. Sfinţii sunt sarea ce fac viaţa să dăinuie (Matei 5,13).

Elementul fundamental ce lipseşte din viaţa omului modern şi pe care acesta îl tot caută, este sfinţenia. În zilele noastre, pentru a putea supravieţui biologic şi social, dar mai ales duhovniceşte, omul are nevoie de sfinţenie. Iar sfinţii de astăzi sunt aceia care întrupează sfinţenia pe care o răsfrâng şi asupra celorlalţi. Trebuie să înţelegem că sfinţii trăiesc şi în zilele noastre, că sunt alături de noi, că păşesc şi lucrează lângă noi. Prezenţa lor discretă ne transmite un mesaj supralumesc. Trebuie să înţelegem că sfinţenia nu este o stare îndepărtată şi de neatins. Sfinţenia, după cum ne învaţă Sfântul Ioan, cel care a scris „Scara”, descriind duhul monahismului sinaitic, este un urcuş pe scara vieţii duhovniceşti. Acest urcuş pe treptele virtuţii şi ale unei vieţi sfinte, omul îl poate săvârşi doar după o luptă duhovnicească de-o viaţă, prin asceză, prin practică continuă, prin rugăciune, smerenie şi discernământ.

Bătrânul Porfirie, asemenea multor alţi Bătrâni cunoscuţi din zilele noastre şi multor chipuri cuvioase neştiute care nu se arată lumii, ne încredinţează prin vieţuirea lui că sfinţenia mai există încă în epoca noastră. Noi însă trebuie să transcendem limitele priceperii omeneşti, pentru a putea astfel să înţelegem măreţia coexistenţei sfinţeniei cu păcătoşenia în aceeaşi lume şi în aceeaşi societate. Este foarte anevoie, de nu chiar cu neputinţă, să pricepem noi, oamenii stăpâniţi de raţiune ai epocii noastre, oamenii a căror conştiinţă este sufocată de sentimentul realităţii prozaice, că sfinţenia se află lângă noi, că este o experienţă a imediatului, că nu este o stare duhovnicească din trecut, îndepărtată de cele pământeşti. Este aproape cu neputinţă ca raţiunea noastră limitată să ne îngăduie a crede că suntem „împreună-cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui dumnezeu” (Efes.2, 19).

În zilele noastre se remarcă faptul că interesul tinerilor mai ales se îndreaptă spre personalităţile luminoase ale sfinţilor Bătrâni. De asemenea se constată faptul că în fiecare zi apar tot mai multe cărţi noi ce au drept subiect viaţa şi învăţăturile acestor chipuri cuvioase. Să ne rugăm ca această tendinţă să vădească o căutare conştientă din partea oamenilor, a acelor tipare sfinte de viaţă, şi totodată să exprime o renaştere duhovnicească.

Prezenţa în această lume a sfinţilor contemporani nu constituie doar o promovare vie a tiparelor unei vieţi sfinte, ci ne este totodată un sprijin puternic şi mângâiere. Este lumina, mângâierea şi chemarea vieţii, pentru anumite categorii de oameni: pentru singuratici, pentru neputincioşii vieţii, pentru suferinzii de boli incurabile, pentru paralitici şi pentru cei ce zac, pentru părinţi şi mai ales, pentru maicile ce duc, fără a se plânge, crucea invalidităţii sau a unor boli cronice ale copiilor lor, pentru tineri şi pentru familiile lor care pier încet-încet prinşi în capcana drogurilor. Pentru toţi aceşti oameni necăjiţi şi pentru mulţi alţii, care în nesfârşita singurătate a ceasurilor din noapte, trăiesc mai intens stăpânirea decăderii, a durerii şi a morţii, în fiinţa lor biologică şi sufletească, pentru toţi aceştia, aşa cum vom vedea mai departe, Sfinţii Părinţi au fost şi vor fi mereu „nădejdea vie” (Petru 1, 3), singura capabilă să-i izbăvească din deznădejde şi să îi renască duhovniceşte.

Cu toate acestea, criteriile axiologice pervertite ale societăţii noastre, în loc să promoveze modele desăvârşite şi o temelie a vieţii, aşa cum am spus, se preocupă de o altă categorie de oameni. De obicei evidenţiază şi promovează virtuţile inexistente ale celor tari, ce ţin de puterea lumească, ale „înţelepţilor” în lume, ale magnaţilor, ale starurilor de pe firmamentul artistic, ale sportivilor, în general, ale oamenilor puternici şi strălucitori. Sfinţii însă, sunt cu totul şi cu totul diferiţi! Din această pricină mulţi îi ignoră, adesea îi batjocoresc sau îi urăsc, „pentru că nu sunt din lume” (Ioan 17, 14). Sfinţii sunt smeriţi, nevăzuţi în lume, sunt umiliţii şi neînsemnaţii lumii. Totodată sfinţii reprezintă transcendentul, catafaza şi măreţia lumii. „Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi. Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să ruşineze pe cale tari. Dumnezeu Şi-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebăgate în seamă, ca să strice pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1, 27-28).

Aşa cum ne învaţă Clement Alexandrinul, adevăraţii înţelepţi sunt cei smeriţi, cei socotiţi de lume „prunci”, pe când înţelepţii acestei lumi sunt stăpâniţi de semeţie şi de mândrie: „cei ce se socotesc pe sine a fi înţelepţi se umplu de trufie… de aceea cele ascunse înţelepţilor şi ştiutorilor acestui veac, s-au descoperit pruncilor”.

Părintele Porfirie era cu adevărat un om simplu. Era slab trupeşte şi bolnăvicios. Era un om umil în privinţa originii sale, fiind totodată „un prunc” şi un om „smerit” în lume. Era un om ce se ferea să iasă în faţă. Aşa cum însuşi povesteşte, mic fiind – adolescent, poate – a călătorit cu corabia spre Sfântul Munte. Cea mai mare parte a călătoriei şi-a petrecut-o pe punte, privind nesfârşita mare albastră şi pescăruşii ce se scufundau în valuri pentru ca, mai apoi, să se piardă în depărtare. În jurul lui, pe punte, călătorii mâncau aşezaţi în grupuri şi stăteau de vorbă. Era ceasul prânzului. La un moment dat, o doamnă de lângă el s-a oprit din mâncat, l-a privit cu milă pe bietul ţărănuş îmbrăcat în haine şifonate ce stătea pe copastia corabiei, şi apoi a spus: „Iată un cerşetor. Sărmanul de el… Să-i dăm ceva de mâncare”. Mâncau peştişori prăjiţi. De atunci Părintele Porfirie îşi aducea aminte mereu cu mare emoţie acea clipă însemnată din viaţa sa, spunând: „M-au luat drept cerşetor. Mi-au spus cerşetor! Într-adevăr sunt cerşetor, un cerşetor de-al lui Hristos”!. Însă tocmai acestui om umil şi neînsemnat Dumnezeu i-a descoperit unicele şi cele mai înalte adevăruri, „căci aşa a fost bunăvoirea înaintea Sa” (Matei 11, 26). Dumnezeu i-a dat Părintelui Porfirie harul înălţării spre alte lumi duhovniceşti, dincolo de stricăciunea şi de zădărnicia celor lumeşti, acolo unde, aşa cum el însuşi spunea într-o convorbire înregistrată, trăia stări ca acelea de pe Tabor, văzând „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea nu a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El”  (i Corinteni 2, 9).

Părintele Porfirie (1906-1991) este una dintre cale mai marcante personalităţi duhovniceşti ale secolului nostru. Arareori prezenţe ca a sa apar în spaţiul teologiei, al Bisericii şi al societăţii, în general. Aşa cum vom vedea mai departe, personalitatea sa este împodobită de nenumărate harisme. Asemenea cazuri de oameni harismatici sunt rare în multiseculara istorie a Sfinţilor Bisericii, Cuviosul Bătrân Porfirie era o personalitate sfântă ce a trăit mereu în spaţiul minunii, unde se află şi acum.

Aşa cum remarcă Bătrânul Paisie Aghioritul (1924-1994), o altă figură a zilelor noastre, în însemnata sa carte „Părinţi Aghioriţi şi întâmplări aghiorite”, „Părinţii din vremea aceea aveau multă credinţă şi simplitate. Cei mai mulţi erau puţin ştiutori de carte dar, datorită faptului că aveau smerenie şi duh neînfricat, erau mereu luminaţi de Dumnezeu. În vremea noastră însă, deşi cunoaşterea s-a dezvoltat, din păcate raţiunea a clătinat din temelii credinţa oamenilor, umplând sufletele de întrebări şi de îndoieli. Prin urmare, suntem lipsiţi de minuni, fiindcă minunea trebuie trăită şi nu explicată pe cale raţională”.

Aşadar, spaţiul în care a vieţuit şi s-a exprimat Bătrânul Porfirie, este acela al minunii, al ascezei şi al rugăciunii minţii. Este un spaţiu duhovnicesc transcendent, aproape inaccesibil cugetului şi raţiunii. Acest spaţiu ţine de categoria „supra-raţionalului” şi, pentru mulţi dintre noi, care suntem stăpâniţi de duhul contemporan al raţionalismului, al ştiinţei şi al tehnocraţiei, ţine de categoria „absurdului”, a nebuniei sau,  cel puţin, „a prunciei” (i Corinteni 1, 18 şi 21). Mă tem aşadar, că nu suntem în stare să înţelegem această sfântă personalitate, doar cu ajutorul mijloacelor de exprimare şi al gândirii raţionaliste. Cu toate acestea, vom cuteza să prezentăm şi pe alocuri să comentăm şi să analizăm „pedagogia” Bătrânului Porfirie, chiar cu riscul de a împuţina cumva seva duhovnicească a învăţăturii şi a poveţelor sale. Cuviosul Bătrân a formulat o însemnată teorie pedagogică ce se referă mai ales la chestiuni vizând povăţuirea tinerilor, păstorirea părinţilor şi pedagogia familiei. Cred că această teorie constituie esenţa experienţei sale de preot ce a spovedit, a sfătuit şi a îndrumat atâţia oameni. În primul rând această teorie se bazează pe capacitatea sa de înţelegere a sufletelor, capacitate luminată de Dumnezeu.

Pentru a înţelege însă mai deplin teoriile psihopedagogice şi duhovniceşti ale sfântului Bătrân, ne vom referi pe scurt la câteva momente importante din viaţa sa şi vom prezenta câteva caracteristici ale personalităţii sale, din care putem cunoaşte profunzimea culturii sale duhovniceşti.

 

II

 

ÎN LUME EVANGHELOS

BAIRAKTARIS

„cerşetorul” lui Hristos

 

 

 

…înainte de a fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit.

                                                                           (Ieremia 1,5).

 

 

…cei ce au păzit cu sfinţenie cele sfinte se vor sfinţi.

(Înţelepciunea lui Solomon 6,10).

 

 

 

Părintele Porfirie, în lume Evanghelos Bairaktaris, se trăgea din Evvia. S-a născut în anul 1906, în satul Sfântul Ioan din Karystia, din părinţi săraci. De la vârsta de zece ani a fost nevoit să lucreze la o băcănie din Piure. Pe când avea doisprezece-paisprezece ani, a citit cu mare atenţie viaţa Sfântului Ioan Kalivitul şi, fiind atras de învăţăturile sale, a încercat să le urmeze în viaţă. Astfel s-a încredinţat iubirii lui Hristos şi, părăsindu-şi pe ascuns satul, s-a dus în Kafsokalivia la Sfântul Munte, pentru a-şi pune în aplicare înaltele idealuri.

Legat de acest moment, notează următoarele în „testamentul duhovnicesc”: „De mic copil mă aflat tot în păcate. Când m-a trimis mama să păzesc vitele la munte, căci tatăl meu, fiind săraci, plecase în America, să lucreze la canalul Panama pentru noi, copiii săi, pe când păşteam vitele, citeam silabisit viaţa Sfântului Ioan Kalivitul. Şi l-am îndrăgit foarte mult pe Sfântul Ioan şi mă rugam îndelung, ca un copil ce eram de doisprezece-cincisprezece ani, cred, nu-mi mai amintesc bine. Şi, vrând să-l imit, cu foarte multă luptă am plecat de la părinţii mei pe ascuns şi am ajuns la Kafsokalivia în Sfântul Munte şi am intrat în ascultare la doi Bătrâni ce erau fraţi buni, Pantelimon şi Ioanichie. S-a întâmplat să fie foarte evlavioşi şi plini de virtuţi, aşa că i-am îndrăgit foarte şi, de aceea, cu rugăciunile lor, făceam deplină ascultare. Acest lucru m-a ajutat foarte mult şi simţeam o mare iubire şi pentru Dumnezeu”.

Foarte devreme Harul cel dumnezeiesc a început să împodobească această figură adolescentină, aprinsă de dragostea pentru Hristos, dăruind-o cu harisme înalte şi cu cele mai alese calităţi duhovniceşti. Dumnezeu deschisese un drum luminos înaintea acestui smerit şi neînsemnat tânăr, pe care îl hărăzise a deveni unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti ai secolului nostru. Astfel, în anul 1923, pe când avea 17 ani, într-o Duminică după Sfânta Liturghie, îndată după ce se împărtăşise, pe când se plimba prin pădure plin de bucurie, a simţit cum se revărsa în el Harul Dumnezeiesc. O lume nouă i se deschidea înainte. În ziua aceea Dumnezeu i-a dăruit darul străvederii. Este vorba de o harismă despre care vom vorbi mai pe larg în continuare. Acest dar l-a folosit cât a trăit, cu înţelepciune şi cu frică de Dumnezeu, aşa cum vedem din toată învăţătura sa.

Când, odată, discutând cu unul dintre fiii săi duhovniceşti (18.06.1986), a fost întrebat: „Părinte, nu i-aţi cerut niciodată lui dumnezeu să vă dea vreun dar?”, el a răspuns: „Niciodată. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte. Şi totuşi, asta s-a petrecut datorită Harului dumnezeiesc. Nu poţi să ceri. Pregăteşte-te duhovniceşte şi Dumnezeu îţi va da, dacă eşti vrednic”.

În scurt timp s-a îmbolnăvit grav, iar Bătrânii săi l-au trimis înapoi la părinţii săi să-şi trateze boala. Odată întors acasă, s-a întâlnit cu Arhiepiscopul Sinaiului, Porfirie al III-lea, care i-a intuit de îndată nivelul moral, sfintele harisme şi, mai ales, darul străvederii. Astfel, în anul 1927, deşi părintele avea atunci doar 21 de ani, Arhiepiscopul l-a hirotonit preot, punându-i numele de Porfirie.

În anii ce au urmat, până în 1940, bătrânul Porfirie a slujit ca părinte duhovnicesc, spovedind şi sfătuind în diverse probleme de viaţă, la sfânta Mănăstire a Sfântului Haralambie din Lefka. Acolo, timp de 13 ani, ore în şir a ascultat spovedania a mii de credincioşi, în special a locuitorilor din regiunile dimprejur, din Evvia, Kymi, Karystos, Aliveri, Vathia, dar şi din alte regiuni. Pe toţi care veneau al el îi ajuta să găsească drumul drept în viaţă şi să-şi rezolve cu înţelepciune problemele care îi împovărau. Cu darul discernământului şi, mai ales, cu acela al străvederii, lumina unele aspecte din viaţa oamenilor, adâncite în bezna subconştientului, deschizându-le astfel căi de autocunoaştere şi de pocăinţă. Cei care au avut folos duhovnicesc din acest dar al său, îl numeau „părintele-profet”.

Când a izbucnit al doilea război mondial, în octombrie 1940, a fost numit paroh al Paraclisului Sfântului Gherasim de la Policlinica din Atena, ce se află între străzile Pireos şi Sokratous, lângă piaţa Omonia. Această policlinică a fost înfiinţată în anul 1903 şi a fost condusă de doi fraţi din Lixourios (Kefallinia), şi anume de Nicolae Alivizatos (1876-1945), profesor de chirurgie la Universitatea din Atena, şi de Amilkas Alivizatos, despre care vom vorbi mai jos.

Timp de treizeci de ani cuviosul Bătrân a înfăptuit această lucrare pastorală de tămăduire a oamenilor ce sufereau. Era un ascet care, în loc să se nevoiască „în pustia de la Sfântul Munte, se nevoia în „pustia” Omoniei”. În aceeaşi „pustie” din centrul Atenei se nevoia o altă figură a Bisericii, şi anume părintele Epifanie Theodoropoulos, ascet al iubirii şi Bătrân plin de discernământ (1930-1989). Aceşti doi părinţi duhovniceşti erau legaţi de o strânsă legătură duhovnicească, colaborau şi îşi împărtăşeau experienţa duhovnicească şi pastorală. Mai ales spre sfârşitul vieţii pământeşti a părintelui Epifanie, când acesta, atins de cancer, îndura dureri cumplite, Bătrânul Porfirie vorbea mereu cu el la telefon, după miezul nopţii. Astfel, durerea se mai ostoia, în timp ce aceşti doi asceţi se înălţau duhovniceşte în spaţii cereşti.

În acest locaş sfântul Bătrân şi-a continuat însemnata lucrare duhovnicească şi în momentele dificile ale neamului nostru. Spovedea, sfătuia, încuraja, îndruma, tămăduia suflete, asculta durerea de fiecare zi, înfrunta moartea, vindecând de multe ori chiar şi boli trupeşti. Medicii care au lucrat în această policlinică povestesc emoţionaţi multe întâmplări din acea perioadă. De multe ori, în cazuri foarte dificile şi greu de rezolvat, prezenţa plină de har a Bătrânului era singura nădejde a oamenilor.

Însuşi părintele povesteşte cu emoţie cazurile unor bolnavi. Cu mare sensibilitate descrie ultimele clipe din viaţa pământească a unor grav bolnavi are erau duşi într-un salon special. Uneori distingea deasupra patului lor un nor întunecat. Rugându-se, era alături de bolnavi, în acele ultime clipe de agonie, de dinaintea morţii, uşurându-le sufletele. Uneori îşi întrerupea rugăciunea, cobora în biserică, îngenunchea înaintea Sfintei Mese şi plângea; apoi „cu şi mai mare stăruinţă se ruga”  (Luca 22, 44). Când se întorcea în salon, norul se risipise. O lumină blândă se aşternuse peste chipul, de-acum împăcat, al bolnavului. Sufletul său, eliberat, călătorea spre ceruri. Medicii care îl vedeau adesea la căpătâiul bolnavului la ceas târziu, îl întrebau: ”Bunicuţule, tot aici eşti?”, iar el răspundea: „Ce să fac, fiii mei? Doar vedeţi că sânt singuri şi părăsiţi”.

La policlinică era un câine la care Bătrânul ţinea foarte mult, aşa cum de altfel ţinea la toate celelalte animale, la păsări şi la plante. De altminteri, aceasta este caracteristica tuturor sfinţilor: ei iubesc natura, o respectă, încercând să îi descifreze chipul. Sfinţi se bazează pe teologia Părinţilor şi pe Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi de aceea au creat o morală de profund respect faţă de natură şi faţă de zidirea materială. Aşadar, Bunicuţul ţinea mult la acel câine, pe care îl socotea „prietenul” său.

La un moment dat a venit în Grecia un grup de oameni de ştiinţă americani, care, în colaborare cu personalul ştiinţific al policlinicii, urmau să facă anumite experimente, în care aveau de gând să se folosească de acel câine, de „prietenul” Bătrânului. Aşadar, în ziua experimentului, Părintele Porfirie a plecat din policlinică. S-a întors abia pe seară şi, imediat, s-a îndreptat spre laborator. A deschis congelatorul în care se afla animalul mort, l-a privit plin de tristeţe şi i-a spus: „Ce ţi-au făcut, bietul de tine?”. Atunci, după cum părintele însuşi ne-a povestit, minunându-se, câinele a mai dat o dată din coadă, în semn de salut, aşa cum făcuse prima dată. După cum vedeţi, înaintea sfinţeniei, chiar şi natura se înclină, iar limitele firii dispar!

Tot în acea perioadă despre care am vorbit, preşedintele Policlinicii din Atena era Amilkas Alivizatos (1887-1969), profesor de Drept Canonic şi de Pastorală, la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena. Era o personalitate academică cu o bogată activitate ştiinţifică şi socială. Chiar în vremea aceea era preşedinte şi al Spitalului Matzavinatio. Trebuie spus că Amilkas Alivizatos, fire severă şi puţin ciudată, aprecia în mod deosebit morala, darurile şi însemnata activitate pastorală a Părintelui Porfirie. De aceea ţinea foarte mult la el şi avea mare evlavie pentru sfinţia sa, cu atât mai mult cu cât îi era şi părinte duhovnic. Este grăitor faptul că în textul testamentului lăsat de marele profesor (1969), după cum am arătat din surse bisericeşti din vremea aceea, îşi exprima dorinţa să aibă o înmormântare simplă; să nu participe arhierei sau alţi preoţi în afara duhovnicului său, Părintele Porfirie, care să slujească şi slujba de înmormântare.

Bătrânul s-a legat duhovniceşte, dar şi sufleteşte de policlinică şi, mai ales, de bisericuţa Sfântului Gherasim. Sunt semnificative unele întâmplări petrecute în aceste locuri, povestite de însuşi bătrânul Porfirie. Redăm în continuare una dintre povestirile sale, păstrată înregistrată, din care putem învăţa multe lucruri:

„Odată, povesteşte Părintele Porfirie, m-am lovit la piciorul stâng. Mi-am rupt tibia şi peroneul – aşa se numesc acele oase ce sunt până aici sus, la genunchi, iar în jos, până la gleznă. Mi-am rupt piciorul la mijloc şi-a troznit ca o sticlă. M-au dus la spital, în timp ce strigam întruna de durere… Au venit de îndată profesorul de chirurgie şi toţi de la sala de operaţie şi mi-au pus piciorul în ghips. După ce  au trecut vreo zece zile, am început să-mi privesc piciorul şi, cu Harul cel dumnezeiesc, am văzut că nu îl puseseră bine. Tare m-am speriat, aşa că am început să mă rog. Cum puteam să le spun unor medici atât de mari că au greşit? M-am gândit să-i vorbesc domnului K., un medic mai mic, foarte blând la vorbă şi binevoitor. Aşadar, i-am spus că nu au pus bine piciorul în ghips! „Ei, zice el, nu mai spune! Doar am fost atâţia medici şi am văzut totul la radiografie”. Într-adevăr îmi făcuseră radiografie. În timp ce medicii potriveau piciorul, profesorul lucra pe deasupra. Au văzut că l-au fixat bine şi apoi l-au pus în ghips. Se pare însă că în momentul în care l-au mişcat ca să-l pună în ghips, piciorul a alunecat, iar ei l-au pus în ghips aşa strâmb. I-am spus aşadar medicului K. Că au pus piciorul strâmb, iar el le-a transmis celorlalţi. „Spune-i să-şi vadă de sfinţenia lui, iar noi ne vedem de ale noastre”, i-au răspuns.

Atunci am început să strig. A venit alt medic, un specialist, căruia i-am zis:

-    Spune-i profesorului că vreau să mai faceţi o radiografie.

-    Dar ne jigneşti, zise el.

-         Vă rog să-mi faceţi pe plac, căci sunt om bătrân.

-         În fine, hai să-l ducem jos, să-i facem voia, dar ne cicăleşte degeaba, zise profesorul. Nu ştim noi cum e bine? De atâţia ani tot asta facem.

În cele din urmă m-au dus jos. Acolo au constatat că într-adevăr piciorul alunecase din poziţia iniţială şi începuse să se sudeze strâmb.

-         Vai, părinte, tare eşti păcătos, îmi zise.

-         Ştiu şi eu asta, domnule profesor, i-am spus.

-         Acum să vezi ce vom face! Trebuie să-l rupem iar, fiindcă s-a sudat!

-         Faceţi cum ştiţi, i-am răspuns.

Aşadar au adus doctorii din nou ca să-mi tragă de picior, iar profesorul l-a rupt la mijloc. Nici injecţie împotriva durerii nu mi-au făcut. Aşadar m-au apucat, unul de aici, altul de dincolo, iar profesorul la mijloc şi, tot trăgând aşa, în cele din urmă au reuşit să îl rupă! Eu spuneam neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase”. Durerile erau cumplite! Mi-au apucat aşadar piciorul, l-au rupt, apoi l-au făcut la loc.

Acum profesorul se tot minuna de întâmplare! „N-am mai văzut şi n-am întâlnit aşa ceva în toată cariera mea. Să-mi spună bolnavul că nu i-am pus bine piciorul în ghips. Şi încă după cincisprezece zile după ce l-am pus în ghips”.

Apoi am stat cam trei luni cu piciorul în ghips. Şi trebuie să vă spun că ghipsul este foarte greu. Aşadar, mai apoi, după ce m-am făcut bine, mi-au dat nişte cârje şi am coborât la biserică. După câteva zile i-am spus Haricleei să îmi aducă un baston, iar ea mi-a spus că se va duce să îmi aducă. A doua zi dimineaţa, cam pe la orele 11, am coborât în biserică şi m-am aşezat în strană. În faţa mea erau o maică şi sora mea Harikleea, căreia i-am spus să se ducă să îmi aducă un baston. „Ei, m-oi duce mai târziu”, zise ea. Aşadar nu i-am mai spus nimic. În scurt timp intră în biserică o doamnă având în mână un baston, pe care îl ţinea în sus. Îndată ce a intrat, s-a îndreptat spre noi, spunând:

-         Aici este Sfântul Gherasim?

-         Da, fiica mea, zise maica.

Atunci s-a apropiat să vadă mai bine icoana.

-         Da, el este, el este, îi zise maicii şi se aplecă să se închine sfântului. Apoi continuă:

-         Am fost în pelerinaj la Ierusalim. Acolo vindeau bastoane, aşa că am cumpărat şi eu unul. Noaptea trecută, îmi apare în vis acest sfânt din icoană. Eu nu ştiam ce Sfânt este. Aşadar îmi spuse sfântul în vis: „Vreau să îmi aduci mie bastonul pe care l-ai cumpărat de la Ierusalim”. Iată că l-am adus. Unde să îl pun?

Ia gândiţi-vă. Biata de ea nici nu ştia de Sfântul Gherasim! Aşa că, întrebând ea pe unul şi pe altul, i-au spus: „Du-te în Omonia. Mai întreabă acolo şi îţi vor spune unde îl găseşti pe Sfântul Gherasim”.

Atunci i-am spus: „Vino aici să îţi spun ceva. Sfântul nu are nevoie de baston. Eu sunt slujitorul sfântului şi slujesc în această biserică de treizeci de ani. Ieri am cerut să mi se cumpere un baston şi sora mea Harikleea urma să se ducă să îmi cumpere unul. Sfântul ţi-a spus să aduci bastonul aici, dar eu sunt slujitorul său, iar bastonul l-a comandat pentru mine”. Atunci femeia s-a îndreptat spre icoana sfântului Gherasim. A luat bastonul, a sărutat icoana, apoi a pus bastonul alături şi, întorcându-se spre icoană, a spus: „Sfinte, ţi-am adus bastonul. Acum îl voi da slujitorului tău”. Apoi s-a întors, a luat iar bastonul şi, venind lângă mine, mi-a sărutat mâna şi apoi mi l-a dat.

Ce lucru frumos! Îţi poţi explica această întâmplare? Pe mine m-a emoţionat foarte tare. Asta e! Acum văd însă că nu mai e cauciucul care se afla la capătul bastonului. Unde o fi dispărut? L-or fi tăiat? Poate l-au luat ca amintire”.

 

 

Pe ce treceau anii, Bătrânul Porfirie a organizat o nouă vatră de lucrare duhovnicească şi pastorală în mica biserică a Sfântului Nicolae în Kallisia, din Pendeli. Acolo a slujit părintele cu râvnă mare din 1955 până în 1978.

La începutul anului 1980 a mutat centrul acestei lucrări duhovniceşti la Oporos, în regiunea Aghia Sotira, în Milesi. La început chilia sa era o simplă rulotă. Astăzi, după îndelungata şi foarte ostenitoarea lucrare a Bătrânului Porfirie şi a fiilor săi duhovniceşti, sub neîncetata sa îndrumare şi supraveghere, în acea regiune s-a ridicat un uriaş complex de clădiri cu o preafrumoasă biserică cu mai multe nivele, în centrul celorlalte clădiri. Tot efortul de ridicare a acestor construcţii se desăvârşeşte prin prinoasele şi jertfele a mii de oameni şi, mai ales prin pronia lui Dumnezeu. Aceste construcţii, conform planurilor înaintevăzătorului Părintele Porfirie, au fost ridicate pentru a deveni în următoarele decenii, un important centru de spiritualitate ortodoxă.

În iarna anului 1988 am vorbit cu Părintele Porfirie, care mi-a înfăţişat ideile sale privind viitoarele funcţii ale acestui centru, prevăzând faptul că va veni vremea când centrul va juca un însemnat rol duhovnicesc în zona Atenei, în cadrul educaţiei şi al antropologiei teologice ortodoxe, mai ales în momentele grele pentru ortodoxie şi elenism. Vorbeam atunci despre contribuţia psihologiei şi a psihanalizei moderne şi, în general, a „ştiinţelor umaniste”, la rezolvarea unor probleme ce izvorăsc din evoluţia personalităţii din evoluţia personalităţii omului modern. Părintele Porfirie îşi expunea opiniile cu mare uşurinţă, încât aveam senzaţia că stăteam de vorbă cu un specialist în domeniu, ce cunoştea foarte bine toate problemele, în varietatea lor. Acest om care nu dobândise în şcolile din lume nici un fel de cunoştinţe ştiinţifice, mi s-a părut atunci a fi un erudit şi luminat om de ştiinţă. Însă Bătrânul Porfirie nu era un simplu om de ştiinţă „din această lume” . Cunoştinţele sale „ştiinţifice”, de psihopedagogie, de medicină, de fiziologie, de anatomie, de fizică şi de astronomie, erau urmarea firească a înţelepciunii „din cele de sus” (Ioan 8, 23).

Întotdeauna Părintele Porfirie a fost reţinut în privinţa psihanalizei şi a diverselor tendinţe şi metode psihologice contemporane. De fiecare dată spunea: „Eu nu le ştiu; voi le ştiţi mai bine”. În ziua aceea, după ce i-am spus punctul meu de vedere, Bătrânul a încheiat, spunând „profetic”: „De toate aceste probleme psihologice se ocupă părinţii neptici în lucrările lor…. Va veni o vreme când aceste subiecte vor fi predate în cadrul învăţăturii antropologice a părinţilor neptici, chiar în acest loc, de către părinţii de la Muntele Athos, care vor coborî aici tocmai în acest scop”.

Încet-încet, cuviosul părinte s-a retras în tăcere, plecând din Oropos spre îndrăgitul său locaş duhovnicesc, spre Muntele Athos. Dorea fierbinte să-şi dea ultima suflare în locul unde fusese tuns monah. Ca toţi sfinţii şi el s-a învrednicit de un sfârşit cuvios. Cu voia lui Dumnezeu şi-a ştiut dinainte ceasul morţii. I-a rugat aşadar pe fiii săi duhovniceşti, pe călugări, să privegheze toată noaptea, să se împărtăşească şi astfel să se pregătească a-l petrece pe ultimul drum. Totodată a poruncit să nu dea de veste despre toate acestea nici unuia dintre fiii săi duhovniceşti din Atena. În zorii zilei de „ decembrie 1991, pe când furtuna bântuia Marea Egee, sufletul i s-a înălţat la ceruri. Trupul său bolnav şi mult încercat a fost îngropat în pământul de la Kafsokalivia. Deasupra doar pământ, frunze uscate de castan şi o simplă cruce de lemn pe care stă scris: „Ieromonahul Porfirie a adormit întru Domnul în 19 noiembrie 1991”.

Privindu-i mormântul îmi vin în minte versurile unei poezii pe care Bătrânul o îndrăgea foarte mult şi pe care o recita astfel încât aveam impresia că în acea clipă trăia toate cele exprimate în poezie.

 

 

Brazii

 

 

De brazii de pe coastă mi-ar da

o stivă din crengile lor nesfârşite

mi-aş încropi la o margine, lângă ei,

o micuţă şi-nsingurată colibă.

 

De-ar fi vară, mi-ar da

Să mă-ntind pe-ale lor frunze uscate

Împreună cu ei să cânt cântarea,

Împreună cu ei, murmurul din zori.

 

Şi-apoi, nimic altceva. Iar când s-ar stinge

Astfel viaţa-mi de bucurie plină,

Câteva crengi de mi-ar mai da,

Să-mi fie ultim locaş, de odihnă…

 

 

Astfel, Părintele Porfirie, Bătrânul „milostivirii şi al dragostei”, cum i se spunea, a trăit smerit precum un „cerşetor al lui Hristos” şi tot smerit a adormit întru Domnul. În cele din urmă, a fost înmormântat printre brazi şi castani, încredinţându-se nesfârşitei iubiri a lui Hristos, departe de lumea zgomotoasei Atene, pe care însă a îndrăgit-o, a păstorit-o şi căreia i-a făcut numai bine.

 

 

 

III

 

DARURILE BĂTRÂNULUI

PORFIRIE

 

Din ascultare [se naşte] smerenia;

Din smerenie, discernământul;

Din discernământ, străvederea;

Iar din aceasta, înaintevederea.

 

(Ioan Sinaitul – „Scara”, Cuvântul IV, „Despre ascultare”).

 

Aşa cum vom arăta mai pe larg în continuare, Bătrânul Porfirie era un părinte duhovnicesc care slujea ca învăţător experimentat şi ca sfătuitor al familiei şi, în general, al tinerilor. Aş îndrăzni să spun fără rezerve că, în esenţă, a fost unul dintre ultimii părinţi filocalici, un vlăstar al mişcării de renaştere a Bisericii Ortodoxe. Avea o personalitate desăvârşită, împodobită de varietate însuşiri morale şi duhovniceşti, de nenumărate calităţi şi virtuţi.

Dar cum a ajuns Bătrânul la o atât de înaltă treaptă duhovnicească? La această întrebare răspundea, zicând adesea: „Eu n-am ştiut carte. Stând în pustie 13 ani, am învăţat Psaltirea şi Evanghelia. I-am ascultat întru totul pe Bătrânii mei şi nu îmi păsa de lume. Îl iubeam mult pe Hristos”.

 

a.    Dragoste neţărmurită

 

Principala harismă a Părintelui Porfirie era nesfârşita sa dragoste pentru Hristos, dar şi pentru oameni. Concepţia şi învăţătura sa erau hristocentrice şi theantropocentrice. Principalul ţel către care tindea Bătrânul Porfirie, era Dumnezeu. Nimic nu se interpunea între ei şi nimic nu întrerupea această relaţie. Îl slăvea pe Dumnezeu necontenit. Păstra în el o negrăită şi nesfârşită dragoste pentru Hristos. Trăia doar pentru El. Nutrea o dragoste dumnezeiască ce era rodul unor nevoinţe îndelungate, al adâncii sale smerenii, al ascultării necontenite – „al ascultării cu bucurie” – după cum sublinia el însuşi.

Bătrânul Porfirie Îl descoperise şi Îl întâlnise pe Hristos, trăind astfel doar pentru El, Care era singurul său prieten. Aşa cum spunea el însuşi, „când Îl găsim pe Hristos, chiar dacă ne-am afla într-o peşteră, rămânem acolo şi ne temem a o părăsi, ca să nu Îl pierdem pe Hristos”. Pe de altă parte şi Domnul, Care este izvorul vieţii şi al bucuriei, „Se sălăşluise în sufletul” Bătrânului, îl ajutase cu Lumina cea adevărată să-L poată recunoaşte şi să-L poată simţi în el, să-I trăiască prezenţa în suflet, să-L socotească Prietenul său, Unicul său Prieten.

Cuviosul Părinte avea darul unei iubiri unice în lume, pe care l-au avut toţi marii Părinţi ai tradiţiei isihaste şi filocalice ortodoxe. Aceşti Părinţi se deosebeau prin dragostea lor nesfârşită pentru dumnezeu şi pentru semenii lor, o dragoste neţărmurită şi necondiţionată, ce era mereu însoţită de o deplină smerenie. Dragostea părintelui Duhovnicesc se manifestă de obicei ca răbdare, ca Bunăvoinţă, ca bunătate şi ca severitate binefăcătoare. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are” (Ioan 15, 13).

Într-unul dintre cuvintele de învăţătură ale Părintelui Porfirie se distinge limpede această dragoste dumnezeiască, profunda sa dispoziţie iubitoare faţă de persoana lui Iisus Hristos, dar şi faţă de semenii săi. În acel cuvânt de învăţătură ce s-a păstrat înregistrat pe casetă, printre altele părintele spune: „Astfel trebuie să-L vedem pe Hristos. Ca pe un prieten şi un frate al nostru, fiindcă El este tot ce e mai bun şi mai frumos. El este totul. Ne este prieten şi o proclamă: „Voi sunteţi prietenii Mei. Nu înţelegeţi? Suntem fraţi. Eu nu ţin iadul în mână şi nu vă înspăimânt, ci vă iubesc. Şi voiesc să vă bucuraţi de viaţă împreună cu Mine”. Acesta este Hristos. Nu este nici mâhnire, nici tristeţe, nici introvertire. Hristos este viaţa… este totul. El este bucuria, este Lumina cea adevărată care îl face pe om să se bucure, să zboare, să priceapă toate lucrurile, să îi înţeleagă pe toţi oamenii, să sufere pentru toţi, să vrea să fie toţi cu el şi alături de el.

Iubiţi-l pe Hristos şi să nu vreţi nimic în locul iubirii Sale”

 

 

b.   Desăvârşită smerenie, ascultare şi asceză necontenită

 

Smerenia desăvârşită era principala virtute a bătrânului Porfirie. Asceza necontenită, smerenia şi ascultarea iau deschis drumul spre negreşita cunoaştere de sine, spre aprecierea şi spre perceperea corectă a propriei sale persoane. Cuviosul Bătrân utiliza criterii foarte severe atunci când îşi aprecia propria evoluţie duhovnicească. Reuşea astfel, aşa cum reuşesc îndeobşte toţi sfinţii, să-şi îndepărteze „eul” de orice cugetare mândră, întrebuinţând metoda pedagogică a defăimării de sine, urmărind totodată îndepărtarea slavei deşarte. Deşi era dumnezeieşte înţelepţit, cuviosul Părinte Porfirie obişnuia să spună: „Voi ştiţi multe, că doar aveţi diplome, pe când eu nu sunt ştiutor de carte”. Redăm în continuare un pasaj grăitor din „testamentul său duhovnicesc”, cuprins într-o scrisoare adresată fiilor săi duhovniceşti: „De mic copil am făcut multe păcate care până astăzi s-au înmulţit foarte mult. Lumea însă m-a socotit bun, iar acum toţi spun că sunt sfânt. Eu însă, simt că sunt cel mai păcătos om din lume. Acum că mă îndrept spre cer, cred că Dumnezeu mă va întreba: „Ce cauţi tu aici?”. Iar eu îi voi spune: „Nu sunt vrednic,  Doamne, de acest loc, ci, ceea ce iubirea Ta va voi, să mi se facă mie”.

Aşadar, virtutea smereniei constituie temelia moralei pedagogice a părintelui duhovnicesc. Este vorba de un dar ce împodobeşte personalitatea tuturor învăţătorilor Bisericii noastre, a celor mari, dar şi a celor mai simpli. Un exemplu de smerenie este marele învăţător al discernământului, Sfântul Nectarie din Pentapolis.

 Aceluiaşi spaţiu al marilor învăţători ai Bisericii îi aparţine şi Bătrânului Porfirie, care a fost un adevărat pedagog, înzestrat cu smerită cugetare şi cu discernământ.

 

c.    Priveghere şi rugăciune neîncetată

 

În afara darului iubirii şi al smereniei mai trebuie să pomenim şi alte daruri, deopotrivă de însemnate, ce îl împodobeau pe Părintele Porfirie. Virtutea îngăduinţei şi, mai ales, darul privegherii şi al rugăciunii neîncetate, erau elementele definitorii ale personalităţii sale, dar şi mijloacele cele mai importante pe care le folosea în lucrarea sa pastorală.

Întotdeauna se ruga pentru toţi, pentru personalităţile cunoscute din lumea duhovnicească, dar şi din lumea politică, pentru oamenii simpli şi neînsemnaţi, pentru greci şi pentru străini, şi chiar şi pentru cei de altă credinţă. Astfel, trecea în altă lume. Cu puterea iubirii şi îndeosebi prin lucrarea dumnezeiescului Har, călătorea în toată lumea, în univers, în spaţiu, pe oceane, în pustie, în ţări răsculate, pe corăbii în primejdie de a fi distruse de furia furtunilor. Trăia moartea, focul, războaiele, răscoalele, sălbătăcia oamenilor, compătimindu-i, suferind împreună cu ei. Aşa cum povestea chiar el, toate acestea i se perindau înaintea ochilor ca pe un ecran cinematografic. Vedea totul şi trăia totul foarte intens şi, din această cauză, adesea i se şubrezea sănătatea.

Împins aşadar de o arzătoare dragoste pentru Hristos şi pentru semenii săi, „rugându-se neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17), era luminat de Harul dumnezeiesc şi „călătorea” până la capătul lumii, prin univers. Astfel sfântul Bătrân se afla întotdeauna împreună cu Hristos. Aşa cum obişnuia să spună: „Cu Hristos (fiind) peste tot, nicăieri nu mă tem de nimic”. Prin urmare, prezenţa lui Hristos era aceea care îl ajuta să trăiască stări supralumeşti, să treacă adesea dincolo de lumea sensibilă, să depăşească limitele simplei cunoaşteri empirice. Şi aceasta se întâmplă tocmai fiindcă Dumnezeu lucrează prin prezenţa Sa în aşa fel, încât nu sunt valabile legile firii, anulându-se limita dintre zidit şi nezidit. Aşadar, prin Harul dumnezeiesc şi prin credinţă (Matei 17, 20), şi sfinţii se pot duce în lumea „suprafirescului” şi a „supraraţionalului”, unde timpul şi distanţele se anulează. Acest lucru minunat i se întâmpla şi Părintelui Porfirie, care trăia mereu lângă Hristos, despre Care Sfântul Meletie Mărturisitorul spunea următoarele:

Iisus umple zidirea,

precum sufletul [umple] trupul,

şi hrăneşte şi mângâie,

precum sufletul, trupul.

Din cele de mai sus reiese limpede că Hristos, Cel ce este viaţă nouă, Care este Lumina cea adevărată, îl ajuta pe cuviosul părinte „să se bucure, să zboare, să vadă toate lucrurile, să îi înţeleagă pe toţi oamenii, să sufere pentru toţi, să vrea să fie toţi cu el, să fie toţi lângă Hristos”. „Hristos este cu totul altceva”, spunea Bătrânul. „Când vine Hristos la noi şi ni se sălăşluieşte în suflet, acesta se schimbă. Vieţuieşte liber peste tot, în stele, dar şi în lumea duhovnicească şi în tot universul. Poate vorbi la telefon cu cineva din Africa de Sud sau din Oceanul Indian, Spunându-i câte se întâmplă în casa aceluia, ce îi fac rudele şi familia, deşi se află aici”. Acest lucru minunat i se întâmpla şi Părintelui Porfirie; deşi era cu trupul aici, în acelaşi timp se afla duhovniceşte la sute şi mii de kilometri depărtare, unde vedea persoane şi situaţii pe care mai apoi le descria. Ne-am putea întreba cum e cu putinţă să se întâmple un asemenea lucru şi anume să se afle simultan în două locuri aflate la mare depărtare. Răspunsul îl dă cuviosul părinte: „Atunci când vine Hristos şi se sălăşluieşte în noi, ne aflăm pretutindeni, împreună cu Hristos”.

Sfântul Bătrân a trăit astfel de stări supralumeşti şi în fiecare zi avea noi experienţe de acest fel. Astfel, prin cele de mai sus încerca să ne îndrume şi pe noi, fiii săi duhovniceşti, pentru a putea fi şi noi părtaşi – desigur pe cât ne îngăduia nivelul nostru duhovnicesc – ai acestor minunate stări, care sunt o chemare şi o lumină în lupta noastră duhovnicească, dar şi un sprijin sufletesc, împotriva ispitelor, pricinuite de puţina credinţă.

Povestirea unor întâmplări în care este vădită lucrarea acestui dar al părintelui, de a fi în mai multe locuri, ne va ajuta să înţelegem mai bine aceste minunate împrejurări, dar şi să ne formăm o imagine cât mai deplină a personalităţii sale.

În primăvara anului 1995 Eleni Konstandoulaki, din Hania (insula Creta), absolventă a Facultăţii de Teologie a Universităţii din Belgrad, mi-a povestit următoarea întâmplare pe care mi-a confirmat-o şi a completat-o în anul următor Dragana Simic din Serbia, studentă la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Atena. Aproape de Novi Sad se află vestita mănăstire de maici de la Jazak (episcopia Srem). În iarna anului 1983 această sfântă mănăstire a trecut printr-o mare primejdie. Regimul ateu, la putere în acea vreme, a încercat să desfiinţeze mănăstirea, aruncând otravă în reţeaua de alimentare cu apă a mănăstirii. Atunci Părintele Porfirie i-a dat telefon imediat maicii stareţe a acelei mănăstiri. I-a spus toate amănuntele despre planul ucigaş ce începuse a fi aplicat şi a sfătuit-o să caute în altă regiune apă pentru nevoile mănăstirii. Ba chiar i-a spus unde se afla un izvor, într-o pădure din apropiere. De atunci mănăstirea ia apă doar din acel loc.

Trebuie spus că Părintele Porfirie nu a fost niciodată în Serbia. Totuşi, în acele momente, cu dumnezeiescul Har, s-a aflat chiar în acel loc. Deşi se afla la Oporos, de unde telefona, a călătorit cu duhul sute de kilometri, până în regiunea Srem, chiar în inima Serbiei. Acolo a văzut totul atât de limpede, încât cunoştea şi descria amănunţit regiunea respectivă. Şi aceasta tocmai fiindcă Bătrânul Porfirie, ca părinte duhovnicesc, iubea mult şi respecta mănăstirile şi, în special, pe cele de maici. Se ruga necontenit, zi şi noapte, pentru obştile monahale şi pătimea împreună cu ele, când se aflau în primejdie sau la necaz.

După această minunată întâmplare, cuviosul părinte a continua să vorbească la telefon cu Mănăstirea Jazak. Maicile şi stareţa îl îndrăgeau şi aveau pentru sfinţia sa o evlavie neţărmurită. În ce îl privea, deja le cunoştea bine pe maici, le ştia sufletul şi vorbea cu stareţa despre fiecare în parte. Fusese foarte impresionat de personalitatea unei maici care era arheolog şi care avea o memorie foarte bună. Bătrânul care, aşa cum vom vedea mai departe, avea darul străvederii, îi indicase acelei maici un loc lângă podul cel mare aflat la intrarea în Belgrad unde, în adâncul pământului, se aflau obiecte de mare valoare, ce datau din epoca preistorică.

Scrisoarea următoare cuprinde o altă descriere amănunţită a acestui minunat mod de comunicare al Părintelui Porfirie cu fiii săi duhovniceşti şi cu oamenii pe care îi iubea, îi ajuta şi îi apăra cu rugăciunile sale. Este o scrisoare datată 18.02.1993, pe care ne-a trimis-o maica Theodosia, stareţa Sfintei Mănăstiri a Sfinţilor Theodori din Kalavryta. Stareţa Theodosia povesteşte:

„În primăvara anului 1985, aflându-mă în Mănăstirea Sfinţilor Theodori din Kalavryta, într-o noapte cam pe la ora două şi jumătate, am auzit pe cineva săpând puţin mai departe de geamul chiliei mele, în curtea mănăstirii. Ca să văd mai bine ce se întâmplă, am stins lumina în chilie, m-am uitat pe fereastră în curte, unde am văzut o lanternă ce se stingea şi se aprindea întruna. Atunci m-am rugat Sfinţilor noştri făcători de minuni să ne apere. Am verificat ferestrele şi porţile subrede ce dădeau în curtea mănăstirii năruite, ca nu cumva să intre cineva înăuntru şi, după ce m-am încredinţat că domnea liniştea, m-am întors în chilie.

Dimineaţa aveam Sfânta Liturghie. Chiar când mă pregăteam să mă duc la biserică, pe la ora şase dimineaţa, sună telefonul. M-am gândit că era vreun suflet necăjit care avea vreo problemă – lucru care de altminteri se întâmpla destul de des – şi am ridicat receptorul. Spre marea mea uimire am auzit aceste cuvinte:

-         Ascultă, fiica mea, sunt Părintele Porfirie. Să nu ieşi afară dacă auzi pe cineva săpând, căci ai putea fi atacată. Bagă de seamă că nişte oameni îndrăciţi dau târcoale mănăstirii.

-         De ce sapă? Au găsit ceva, părinte? Am întrebat eu.

-         Nu, copila mea, fiindcă le-au luat alţii mai înainte, zise părintele.

-         Părinte, aţi fost vreodată aici la noi, la mănăstire? l-am întrebat.

-         Nu, fiica mea, dar acum sunt acolo. Întreabă-mă ce vrei.

Aşadar, folosindu-mă de această ocazie, l-am întrebat despre o peşteră de mare însemnătate istorică, aflată lângă mănăstirea noastră.

Chiar lângă mănăstire se află o peşteră, unde vieţuiseră primii călugări, înainte de a se ridica mănăstirea, în secolul al XI-lea. Istoria menţionează chiar minuni ce s-au săvârşit în acest loc. Aşadar, i-am rugat pe ciobanii din satul învecinat să nu-şi mai adăpostească animalele acolo, aşa cum obişnuiau să facă înainte să mergem noi în acel loc, în vremea când mănăstirea era pustie. Chiar le-am propus să le dăm materiale ca să-şi ridice un şopron puţin mai încolo, unde să-şi adăpostească animalele. Ţăranii însă nu au vrut, spunând că animalele lor s-au obişnuit acolo şi de aceea nu voiau să schimbe locul.

Aşadar, fiindcă exista această peşteră l-am întrebat pe Părintele Porfirie:

-         Părinte, ne sfătuiţi să facem din peşteră o bisericuţă?

-         De care peşteră zici, că aveţi două? De cea în care au vieţuit primii călugări? M-a întrebat părintele.

-         Da, părinte.

-         E bine să o faci bisericuţă, fiica mea, căci peştera este sfinţită. Dar te-or lăsa sătenii? Nu se vor împotrivi?

Am rămas încremenită de uimire cu telefonul în mână, auzind ce-mi spunea.

Trebuie să mai spun că, într-adevăr, există două peşteri, dar noi nu o văzusem pe cea de-a doua, deşi ne instalasem în mănăstire de mai bine de un an. Ciobanii din regiune au fost aceia care ne-au spus că mai există încă o peşteră.

În timp ce eu rămăsesem  încremenită de uimire, îl aud pe Părintele Porfirie zicându-mi:

-         Peşti, maică stareţă, peşti!

-         Ce peşti, părinte? îl întreb eu.

-         Fiica mea, nu cumva apa de izvor e bună pentru peşti? Dă aşadar oamenilor să mănânce peşte. Vor veni vremuri grele!

Şi, într-adevăr, când ne instalasem la mănăstire, dusesem apa pentru analize la laboratorul de chimie din Patra. Această apă curge din belşug din cele două izvoare din curtea mănăstirii şi voiam să aflu dacă e bună de băut şi îndeajuns pentru nevoile mănăstirii şi ale vizitatorilor ce ar fi venit aici să se închine. Într-adevăr, apa s-a dovedit curată şi potrivită şi pentru pescărie. Totuşi, n-am putut să facem păstrăvăria dorită înainte de a le adăposti pe maici, din pricina cheltuielilor mari de renovare a mănăstirii surpate şi arse, care timp de unsprezece ani fusese transformată în stână de oi, cheltuieli pe care a trebuit să le facem când, în anul 1984, Episcopul locului, ne-a chemat să deschidem mănăstirea. De altminteri ne aveam nici cel mai mic ajutor material şi nici sprijin moral. Însă sfinţii făcători de minuni şi rugăciunile sfântului Părinte Porfirie, ne-au ajutat să facem în cele din urmă două bazine pentru păstrăvi şi somon. Astfel au fost hrăniţi şi mulţi dintre suferinzii găzduiţi la mănăstire.

Simţeam intens prezenţa Părintelui Porfirie, fiindcă de câte ori aveam o nedumerire, vorbeam cu sfinţia sa, care ne dădea cea mai bună soluţie. Odată, când am vorbit cu sfinţia sa la telefon, mi-a spus:

-   Fiica mea, ai de dat o luptă, dar nu te teme. În fiecare seară mă rog împreună cu tine.

Trebuie să mai spun că nu mă întâlnisem niciodată cu Părintele Porfirie şi nici nu-l văzusem vreodată, ci doar ce auzisem de la alţii că avea darul străvederii. Niciodată nu mai vorbisem cu sfinţia sa la telefon până atunci, aşa că m-am mirat cum de ne ştia aşa de bine pe noi şi problemele noastre. De unde găsise numărul nostru de telefon?

De aceea am sunat-o pe stareţa altei mănăstiri, care îl cunoştea pe Părintele Porfirie şi am întrebat-o:

-         Nu cumva, maică stareţă, i-aţi dat Părintelui Porfirie numărul nostru de telefon?

-         E oare nevoie să i-l dau? Doar mintea Părintelui Porfirie este ca un televizor, mi-a spus maica stareţă.

Odată mă aflam împreună cu câteva maici în vizită la o altă mănăstire. Fiindcă avea să-mi spună ceva important şi urgent, Părintele a sunat acolo, a cerut să-mi vorbească şi mi-a spus:

-   Să-i laşi să vină la tribunal pe cei cinci oameni care vor să depună mărturie în legătură cu hotarele  mănăstirii voastre. Adevărul trebuie spus, iar tu trebuie să aperi cele ce aparţin mănăstirii, fiindcă vin vremuri grele, iar lumea va trebui să capete ajutor de la mănăstiri.

Într-adevăr erau cinci oameni bătrâni care, recunoscători mănăstirii, îmi cereau stăruitor să îi chem să spună adevărul în privinţa unei nedreptăţi ce se făcuse mănăstirii. Aşa am şi făcut, iar mănăstirii i s-a făcut dreptate.

La puţin timp după aceea, internată fiind într-un spital din Atena unde medicii hotărâseră să mă opereze, am cerut să ies puţin şi m-am dus la Părintele Porfirie, pe care atunci l-am cunoscut prima oară personal. Stătea cu ochii închişi, fiindcă era foarte bolnav. Când am intrat toţi vizitatorii în camera lui, mi-a făcut semn cu mâna, deşi avea ochii închişi. Nu putea nici să vorbească. Am îngenuncheat lângă patul său, iar sfinţia sa mi-a făcut de trei ori semnul crucii deasupra capului, apăsându-mă cu putere. Apoi mi-a dat două cruciuliţe de la Muntele Athos. După ce m-a binecuvântat, am plecat, dar părintele nici atunci nu şi-a deschis ochii. Când m-am întors la spital, s-a constatat că nu mai trebuia să mă operez.

Câteva zile mai târziu mi-a spus la telefon:

-         Înainte să mor, aş vrea să vin la mănăstirea ta, dar nu ştiu dacă poate trece o maşină mică.

-         Ştiţi pe unde trebuie să veniţi, părinte? l-am întrebat.

-         Mă întrebi dacă ştiu, sărmana de tine. Ci fiindcă drumul e plin de gropi, iar maşina mică, de aceea te întreb dacă poate trece maşina, îmi răspunse părintele.

Cred că şi la Mănăstirea Maici Domnului din Varnakova (Dorida), unde ne aflăm acum, tot părintele ne-a îndrumat, la rugăminţile mele, fiindcă nimeni nu auzise pe atunci de această mănăstire. Părintele Porfirie însă o cunoştea bine şi chiar o vizitase.

Nutrim aşadar mare recunoştinţă pentru Părintele Porfirie. Fie aşadar ca rugăciunile şi apărarea sa să ne însoţească mereu pe noi toţi, aşa cum ne-a promis cu două zile înainte de a se muta la ceruri, din Kafsokalivia. Să ne învrednicească Harul şi Mila Preabunului nostru dumnezeu ca, atunci când va veni şi pentru noi sfârşitul acestei vieţi pământeşti, să ne întâlnim, fie şi de departe, în Patria noastră cerească.”

       

Monahia Theodosia

(Andrikopoulou)

 

Altă întâmplare, la fel de minunată, povestită cu simplitate de Cuviosul Părinte Porfirie, s-a petrecut în anul 1985. Părintele Porfirie avea un fiu duhovnicesc care era preot în America. Este vorba de părintele Spiridon. Aşadar, i-a telefonat fiului său duhovnicesc şi i-a spus: „Mâine la ora trei dimineaţa, ora Americii, te voi vizita. Dar să nu dormi. Să mă aştepţi”. La un moment dat, noaptea următoare, părintelui Spiridon i s-a făcut Frig şi s-a trezit. Atunci a sunat telefonul. Era Părintele Porfirie din Oropos, care i-a spus: „De ce dormi părinte Spiridon? Nu ţi-am spus că te voi vizita? Şi ca să mă crezi, priveşte, ţi-am lăsat uşa deschisă”. Privind spre uşă, părintele Spiridon a văzut că într-adevăr era larg deschisă şi de aceea i se făcuse atât de frig!

Întotdeauna Părintele Porfirie folosea cea mai eficientă metodă pedagogică pentru a-i educa şi pentru a-i sprijini sufleteşte pe fiii săi duhovniceşti. Aşa cum am spus, îşi înconjura fiii duhovniceşti, în toate clipele vieţii lor cu iubirea şi cu rugăciunile sale neîncetate. Iar când voia să obţină un rezultat mai însemnat sau să schimbe într-o mai mare măsură sufletul unei persoane despre care ştia că este stăpânită de nelinişte, nestatornicie sau slăbiciune, îşi lăsa unul din daruri să lucreze în chip vădit. Este grăitoare întâmplarea pe care ne-a povestit-o prietena noastră, domnişoara Popi M.:

„În anul 1983 m-am dus în Coreea în scop misionar. Am stat acolo trei luni şi am lucrat ca misionară împreună cu grupuri de studenţi. Acolo l-am ajutat astfel în lucrarea sa    duhovnicească pe de Dumnezeu îndrăgitul Episcop Zila, părintele Sotirios Trambas. Am lucrat în special într-o tabără de studenţi, la distanţă de două ore de Seul.

Această tabără se află într-o regiune fertilă, în mijlocul unei văi, unde totul este verde. În stânga şi în dreapta curge apă din belşug, nişte râuleţe care irigă toată regiunea. În partea din dreapta însă este şi mai multă apă. Când m-am întors în Grecia, l-am vizitat de îndată pe părintele meu duhovnicesc, pe Bătrânul Porfirie. Ca întotdeauna m-a întâmpinat cu multă dragoste. M-a binecuvântat şi, ţinându-mi mâna cu afecţiune, m-a întrebat:

-   Ai fost acolo unde părintele  Sotirios va ridica mănăstirea?

Într-adevăr, în zona unde se afla tabăra, în anul 1987, părintele Sotirios a ridicat o mănăstire!

Apoi Părintele a continuat:

-         Ai băut apă din râuleţul care curge în stânga? Ce frumos e! Desigur, râuleţul din partea dreaptă are mai multă apă, dar nu e la fel de frumos ca celălalt.

Uimită de ceea ce îmi spunea, i-am răspuns:

-         Părinte, îmi descrieţi totul atât de amănunţit şi cu atâta precizie, de parcă vă aflaţi chiar acum acolo şi le vedeţi toate înaintea ochilor!

-         Tare mai eşti nepricepută! Dar nu ştii că, deşi ai plecat, eu am fost tot timpul cu tine şi am văzut tot ce ai făcut acolo? Spuse drăgăstos părintele.

După câţiva ani, în 1985-1986 am plecat din nou în misiune în Coreea. Bunicuţul mi-a dat binecuvântarea să-l am acolo drept părinte duhovnicesc pe  de Dumnezeu îndrăgitul Episcop Sotirios. Când m-am întors, m-am dus din nou la Părintele Porfirie, pentru a mă spovedi de toate cele trăite în Coreea. Ca întotdeauna Bunicuţul m-a primit cu  afecţiune şi mi-a spus: „Bine ai venit! Ia spune-mi…”, începând să-mi descrie şi să-mi lămurească toate nelămuririle din perioada pe care o petrecusem în străinătate. Înainte să apuc să deschid gura,  îmi spusese totul cu atâtea amănunte, încât mă uluise!

-         Părinte, v-am scris doar de două ori! De unde ştiţi toate aceste amănunte? l-am întrebat.

-         Dar binecuvântato, eu te-am văzut tot timpul cât te-ai aflat acolo departe. Am ştiut ce gândeai, ce făceai, ce plănuiai să faci…, mi-a răspuns Bunicuţul, surâzând.

Uneori evenimentele sau chiar cuvintele cuviosului părinte dezvăluiau dimensiunea personalităţii sale harismatice. De exemplu, în 20 iunie 1987, Părintele Porfirie însoţit de un grup de prieteni a făcut o excursie în Evvia, îndrăgitul loc de unde se trăgea. În ziua aceea Bătrânul se bucura „cu bucurie negrăită şi preamărită” (I Petru 1,8).

Abia se împărtăşise. Îşi ridică mâinile spre cer şi spuse:

-   Astăzi sunt foarte mulţumit. În această clipă mă aflu în univers, dincolo de stele. Mă aflu lângă Dumnezeire, lângă Sfânta Treime.

Aceste cuvinte ce izvorau dintr-o profundă bucurie sufletească, erau spuse cu multă socotinţă şi se adresau unor oameni care îi erau foarte apropiaţi. Însă Părintele Porfirie nu spunea mereu asemenea lucruri. Uneori le spunea fiilor săi duhovniceşti: „Nu pot să vă explic aceste lucruri. Le înţelegeţi?”. Alteori însă spunea: „Spun doar ce îmi este îngăduit şi nimic altceva”. Tot părintele spunea: „Dar există şi nebunie… Ei, da, când înnebuneşte omul, atunci vorbeşte”. Cuviosul părinte, care trăia continuu în spaţiul minunilor, se avânta adesea, lăsându-se stăpânit de „nebunia întru Hristos”. Atunci vorbea şi spunea cuvinte neobişnuite, ca acelea pe care le-am notat mai sus.

        

d. Discernământ, străvedere şi înaintevedere

 

Părintele Porfirie avea darul dragostei, al ascultării, al smereniei, al privegherii şi al rugăciunii necontenite. Toate aceste virtuţi şi toate însuşirile personalităţii sale deschideau calea spre cel mai înalt dintre darurile Sfântului Duh, spre discernământ. Astfel Cuviosul Părinte Porfirie a dobândit şi şi-a dezvoltat pe parcursul evoluţiei sale duhovniceşti, darul discernământului. A dobândit astfel cele trei daruri: discernământul, străvederea şi înaintevederea. I s-a întâmplat şi sfinţiei sale ce li s-a întâmplat celor mai smeriţi şi mai nevoitori Părinţi duhovniceşti ai Bisericii, care dobândiseră curăţia inimii. I s-au deschis orizonturile spre discernământ, care e încununarea tuturor virtuţilor, aşa cum ne arată învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Legat de acest subiect, Avva Moise spunea: „adevăratul discernământ nu îl dobândesc decât cei cu adevărat smeriţi”. Discernământul, una dintre virtuţile fundamentale ale vieţii duhovniceşti, este un dar ce se dobândeşte doar prin multă rugăciune şi prin nevoinţă.

Sfântul Ioan Sinaitul, care s-a ocupat îndeosebi de persoanele dăruite cu discernământ, în lucrarea sa intitulată „Scara”, vorbeşte despre virtutea discernământului ca artă şi ca virtute supremă. Aşadar, Sfântul Ioan Scărarul scrie următoarele: „La începători, discernământul este adevărata cunoaştere a lor înşile. Pentru medii, [discernământul] este o simţire a minţii, care deosebeşte fără greş. Binele adevărat de binele firii şi de rău, [care este] contrariul său. Iar pentru cei desăvârşiţi [discernământul] este cunoaşterea pe care a dobândit-o din lumina cea dumnezeiască, care poate lumina pe deplin cu strălucirea sa întunericul din ceilalţi”. În general, discernământul este „cunoaşterea fără greş şi înţelegerea voinţei dumnezeieşti în tot ceasul, în tot locul şi în tot lucrul, [cunoaştere] pe care de obicei o au cei curaţi cu inima, cu trupul şi cu gura. Discernământul înseamnă conştiinţă nepătată şi curăţie a simţurilor”.

Într-un cuvânt al său, Sfântul Ioan analizează diferitele stadii ale drumului de urmat de evoluţia darului duhovnicesc al discernământului. Acesta se iveşte din lumea duhului care este caracterizat de două virtuţi de bază. Este vorba de ascultare şi de smerenie. Apoi, urmând evoluţia duhovnicească a persoanei dăruite cu discernământ, ajunge la cele mai înalte virtuţi duhovniceşti ale omului, şi anume la străvedere şi la înaintevedere: „din ascultare se naşte smerenia, din smerenie, discernământul; din discernământ străvederea; iar din aceasta [din urmă], înaintevederea”. 

Aşadar, bătrânul Porfirie, părintele duhovnicesc dăruit cu darul discernământului, ca toţi marii părinţi duhovniceşti, avea două daruri deosebite, darul străvederii şi pe cel al înaintevederii. Datorită înduhovnicirii sale şi datorită ascetismului sfântului bătrân, Dumnezeu îi îngăduise să trăiască stări ca cele descrise mai sus, în timpul cărora se anulau legile firii, piereau limitele spaţio-temporale şi se ştergea graniţa dintre zidit şi nezidit.  În acest fel îşi împuţina slăbiciunile datorate simţurilor şi percepţiilor, în timp ce duhul său lucra cu precădere intuitiv, lucru care îi îngăduia să perceapă veşnicia lui Dumnezeu.

Părintele Paisie Agioritul, înzestrat şi el cu aceste daruri, ori de câte ori vorbea despre Bătrânul Porfirie şi despre darurile sale, spunea acestea: „Eu am televizor alb-negru, pe când Părintele Porfirie are televizor color”.

Cuviosul Părinte era din fire un spirit mereu în mişcare, dornic de cunoaştere. De aceea căuta mereu să-şi lărgească orizontul de cunoştinţelor şi al experienţelor. Vorbea cu specialişti din diverse domenii, citea cărţi, cerceta mereu şi încerca să se apropie de tainele lumii animalelor, a plantelor, a stelelor, de tainele funcţionării organismului omenesc. Însă dincolo de această tendinţă de a învăţa mereu, principalele forţe care îi călăuzeau sufletul, erau darurile Sfântului Duh, harismele sale şi, mai ales, „înţelepciunea lui Dumnezeu, cea a-toate-făcătoare”. Cu ajutorul acestora, aşa cum spunea el însuşi, căuta mereu să cunoască şi să trăiască experienţe noi, puternice şi unice. Aşa cum era şi firesc, înţelepciunea lui Dumnezeu îl înconjura pe Bătrânul Porfirie cu bunătate şi îi dădea „cunoştinţa cea adevărată despre cele ce sunt, ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor, începutul şi sfârşitul şi mijlocul vremurilor şi prefacerile văzduhului; cursurile anilor şi rânduiala stelelor; firea dobitoacelor şi apucăturile fiarelor, puterea duhurilor şi gândurile oamenilor, feluritele neamuri ale plantelor şi însuşirile rădăcinilor. Toate cele ascunse şi cele arătate le-am cunoscut” (Înţelepciunea lui Solomon 7, 17-21).

Sfântul Bătrân cu darul străvederii şi al înaintevederii – aşa cum reiese dintr-o discuţie pe care am avut-o cu Bătrânul Paisie Aghioritul – ajutase foarte mult mai mulţi oameni, pe unii dintre ei îndepărtându-i de opţiuni şi de acţiuni care i-ar fi putut distruge. Datorită acestui har putea să distingă limpede anumite situaţii legate de persoane care îl vizitaseră sau aflate departe de el, chiar şi pe alte continente. Totodată avea capacitatea de a vedea care este starea sănătăţii trupeşti şi sufleteşti a altora. Putea diagnostica probleme psihologice şi boli psihice. De asemenea ştia să analizeze programul genetic şi principiile ereditare ale oamenilor. Putea chiar să cerceteze gândurile oamenilor, toată evoluţia lor personală şi universul psihic subconştient. Cu ajutorul acestui dar simplu, având informaţii provenite „din cele de sus” , bătrânul intervenea în diferite moduri: le vorbea oamenilor sau tăcea, îi sfătuia, îi îndepărta, le dezvăluia, iar uneori, pur şi simplu îi cutremura! Aceasta este una dintre acţiunile de temelie ale părinţilor duhovniceşti, aşa cum învăţăm din Tradiţia Bisericii, acţiune prin care aceştia devin purtători ai Harului dumnezeiesc, care orânduieşte cele spre mântuirea oamenilor. Aşadar, când părinţii duhovniceşti sunt înştiinţaţi că fiul său duhovnicesc este pregătit şi că are o dispoziţie favorabilă, îi vorbesc, făcându-l să se cutremure, sau tac, punându-l pe gânduri. Întâmplarea următoare este povestită de domnişoara P. M., una dintre fiicele duhovniceşti ale Părintelui Porfirie:

„Într-o seară, în iarna lui 1978, îl aşteptam pe Părintele Porfirie să vină la noi acasă, în cartierul Thisio. Când a ajuns şi a sunat la uşă, m-am dus să îi deschid. Bunicuţul era foarte vesel, ca întotdeauna. M-a binecuvântat şi a intrat în casă. Am remarcat că taximetristul care îl adusese nu pleca, ci zăbovea, aşa că am socotit că voia să-mi vorbească.

Când m-am apropiat de el, mi-a spus: „Spuneţi-mi doamnă cine este acest Bătrân? Ştiţi ce mi s-a întâmplat mai adineauri? Mi s-a părut că se deschide cerul şi un foc mi-a pătruns în suflet! Eu nu sunt prea dus la biserică şi nu prea am treabă cu preoţii. Pur şi simplu l-am luat în maşină. Pe drum Bătrânul a început să-mi spună despre satul meu, despre familia mea şi despre problemele mele personale… Eu, să înnebunesc şi mai multe nu! Aşa cum v-am spus, deodată parcă s-a deschis cerul şi un foc mi-a pătruns în suflet! Spuneţi-mi cum l-aş mai putea întâlni pe acest preot? Aş vrea să merg la el…”.

Bătrânul Porfirie avea şi darul de a depăşi limitele percepţiei umane, care este mărginită, şi de a se deplasa în spaţiul atemporalului, în dimensiunea veşniciei, trăind stări şi evenimente ce se petrecuseră în trecut, chiar şi cu secole în urmă, sau întâmplări ce urmau să se petreacă în viitorul imediat sau îndepărtat.

Vom povesti unele întâmplări legate nemijlocit de darurile cuviosului părinte, despre care am vorbit mai sus, pentru a înţelege mai bine cum funcţionau aceste daruri.

În anul 1964, la începutul verii, „Colţul creştinesc” (Str. Kaningos nr. 12) a organizat o excursie în sfânta insulă Patmos. Un cuplu mai în vârstă, Gheorghios şi Keti Papathanasiou, care aveau strânse legături duhovniceşti cu Părintele Porfirie, l-au rugat să-i însoţească în această excursie. Părintele, căruia îi plăceau excursiile şi care nu vizitase această sfântă insulă, a acceptat invitaţia, aşa că au plecat împreună. Când au ajuns pe insulă, părintele i-a luat deoparte pe cei doi fii duhovniceşti ai săi, s-au îndepărtat de restul grupului şi s-au dus singuri să se închine în sfânta peşteră a Apocalipsei.

Peste tot domnea liniştea şi pacea. Bătrânul le-a spus celor doi să nu vorbească nimănui despre ce vor vedea şi vor auzi. Apoi s-a îndreptat spre altar, tămâind. În spatele său, îngenuncheaţi, fiii săi duhovniceşti îl urmăreau tăcuţi. Apoi părintele a îngenuncheat în mijlocul peşterii. Părea că se ruga. A trecut astfel un sfert de oră în tăcere. Deodată a scos un strigăt. Chipul îi strălucea, iar trăsăturile parcă i se schimbaseră…

Bătrânul le-a povestit mai apoi că, ajutat de dumnezeiescul Har, a trăit momentul „scrierii” cărţii „Apocalipsei” (93-96 după Hristos) Din partea de sus a stâncii, printr-o crăpătură, venea glasul lui Dumnezeu, care se îndrepta spre Sfântul Ioan, care se sprijinea pe un fel de canapea. Ioan îi dicta ucenicului său, Prohor, care „nota” „Apocalipsa”. Apoi Bătrânul le-a spus că „a văzut” scene pline de dramatism şi că „a trăit” măreţia Bisericii şi triumful „Mielului înjunghiat”.

A doua zi a fost tăcut şi gânditor. Pe chip i se citea o emoţie dumnezeiască, iar la răstimpuri ochii i se umpleau de lacrimi.

Chiar după trecerea multor ani de atunci, cuviosul părinte vorbea cu aceeaşi emoţie despre acea experienţă, spunând: „Am trăit multe clipe şi întâmplări de emoţie intensă. Ca aceasta nu a fost nici una. A fost cea mai intensă emoţie pe care am trăit-o vreodată.”

Următoarea întâmplare, la fel de importantă, ne-a povestit-o însuşi Părintele Porfirie. În ziua de 18 iunie1986, însoţit de câţiva fii duhovniceşti, a vizitat sfânta Mănăstire a Profetului Ilie din Amfissa. Această mănăstire se află în regiunea dintre Amfissa, Itea şi Hrysos, lângă Delfi. Vizitatorii au fost întâmpinaţi la sosire de părintele Sinesie, preotul şi stareţul Sfintei Mănăstiri care, auzindu-l pe Părintele Porfirie vorbind, plângea întruna de emoţie (astăzi acolo este mănăstire de maici).

La un moment dat Părintele Porfirie, aflat în mijlocul bisericii, a început să plângă. „Cu Harul Său, Dumnezeu mi-a îngăduit să călătoresc în trecut”, zise. „Astfel, m-am dus în trecut, adică am călătorit în trecut. Cu ajutorul Harului am văzut că aici în biserică s-au slujit Liturghii pline de măreţie. M-am întors în trecut, fiindcă văd diverse evenimente. Tot mergând în trecut văd o Liturghie cu totul minunată. Este o privelişte extraordinară şi tulburătoare. Ce Liturghie minunată a fost aceea! M-a atras spre ea, căci întotdeauna mă atrage ce este foarte puternic!

În jurul Sfintei Mese văd de jur-împrejur Ierarhi slujind cu lacrimile curgându-le şuvoaie din ochi. Se pare că venea o nenorocire! Sunt multe Liturghii, dar o singură Liturghie e slujită cu atâtea lacrimi. M-a impresionat foarte tare, tocmai fiindcă le-am simţit durerea şi m-am întors înapoi.

Noi nu ştim de ce plângeau. Părea că îndată după sfârşitul Liturghiei, venea cineva şi le tăia capetele. Parcă simţeau acest lucru…

Vedeţi voi, în locurile unde au trecut şi au vieţuit, Sfinţii şi-au deschis sufletele şi au primit dumnezeiescul Har. Harul dumnezeiesc este o suflare, o adiere, care face ca toate să fie plăcute aici. Este ca un fel de magnet pe care orice ai pune, dobândeşte proprietăţile sale [ ale magnetului]. Dacă am vrea să atragem nişte ace metalice cu un ştift obişnuit, nu am reuşi. Dacă însă am pune ştiftul pe un magnet, am putea atrage apoi şi acele metalice. Astfel a devenit şi ştiftul un magnet.

La fel se petrece şi cu Harul dumnezeiesc care i-a vizitat pe sfinţi la răstimpuri. Ei şi-au deschis sufletele şi au comunicat cu Domnul. Astfel, Harul dumnezeiesc a scăldat tot ce se afla împrejur. Şi, dacă ne gândim bine în acelaşi fel, chiar dacă nu simţim acest lucru, ne influenţează şi pe noi, cei aflaţi aici în acest moment. De aceea ne şi ducem să vizităm Locurile Sfinte pe care le-a sfinţit dumnezeiescul Har. Iar când mergeţi în locuri unde s-au aflat oameni vicleni ai duhului celui rău, dacă sunteţi sensibili, veţi simţi o oarecare teamă. Însă nu o teamă ca frica de Dumnezeu, ci un nod, o strângere ce te sileşte să pleci. Nu mai vrei să stai acolo, fiindcă simţi că te tulbură ceva rău…

În locul în care ne aflăm acum se întâmplă tocmai contrariul, fiindcă ne simţim sufletul renăscând. La fel stau lucrurile şi cu acest frumos iconostas sculptat în lemn, al Profetului Ilie. Parcă ar fi nişte sfinte moaşte atinse de Harul cel dumnezeiesc. Aşa l-am simţit atingându-l cu mâinile, dar şi în tot trupul meu. Îmi dau seama, simţind cât e de tare, că e lemn de paltin…

Astăzi sunt obosit şi foarte emoţionat. Acolo în biserică am fost atât de mişcat încât am plâns foarte mult! Observ însă un lucru: în momentul în care povestesc o întâmplare din viaţa mea, o retrăiesc. Şi simt, povestind-o, bucurie şi entuziasm. Desigur, nu e o bucurie întocmai ca aceea simţită când s-a întâmplat acel lucru, ci puţin mai mică. Vedeţi doar cum m-am avânta acum şi vorbesc necontenit, tocmai eu, care n-am uşurinţa vorbirii. Pricepeţi ce spun? Ei, mă refer tocmai la acest lucru, adică la bucuria pe care o simt, trăind întâmplarea respectivă. Şi mă bucur, fiindcă atunci m-a cercetat dumnezeiescul Har”.

În această minunată istorisire Părintele Porfirie descrie poate o Sfântă Liturghie de importanţă istorică, ce va fi avut loc la începutul Revoluţiei de la 1821, la istorica mănăstire a Profetului Ilie. Acolo s-au adunat clerici şi căpetenii de oşti. Printre ierarhii pe care îi pomeneşte Părintele Porfirie se află şi Isaia, Episcopul de Salona care i-a binecuvântat pe luptători, binecuvântându-le şi armele şi steagurile, înainte de a purcede la lupta cea sfântă. Isaia era membru al Eteriei, colaborator al Patriarhului Grigorie al V-lea şi împreună luptător al lui Athanasie Diakos.

Pe când se întorceau din această vizită făcută la Sfânta Mănăstire a Profetului Ilie, la un moment dat cuviosul părinte le-a spus să se oprească. De jur-împrejur erau doar munţi.

În stânga lor, impunător, piscul Parnassului se pierdea printre nori. „Iată, chiar în acest loc, în această trecătoare, „văd” că se dă o luptă cumplită”, spuse Bătrânul fiilor săi duhovniceşti. „Această luptă s-a dat acum 35 sau 38 de ani, în timpul războiului civil”, continuă el. „Am văzut sufletele, sufletele celor ce se luptau unii cu alţii. Ambele tabere deveniseră precum fiarele sălbatice. Adică nu mai erau suflete omeneşti. Am văzut cum oamenii se transformaseră în fiare”.

Părintele Porfirie ţinea foarte mult la obştile monahale, în special la cele de maici, aş